Poate ați mai auzit că familia și alegerile alimentare sunt în strânsă legătură. Probabil că, pentru fiecare dintre voi e diferit. Eu Am ales să vă vorbesc despre experiența mea, dar și despre ceea ce am găsit legat de această asociere, în special la noi la români.
De fiecare dată, când ajung acasă, există un gest pe care îl fac aproape instinctiv.
După ce îmi îmbrățișez părinții, după ce intru în atmosfera casei, aproape de fiecare dată, mă duc și deschid frigiderul. Nu neapărat pentru că îmi este foame. Nu neapărat pentru că știu ce caut. Uneori îl deschid, mă uit și nu iau nimic. Dar, de cele mai multe ori, văd ceva ce îmi place și, chiar dacă nu îmi era foame înainte, ajung să mănânc.
Și mi-am dat seama că gestul acela spune multe.
Nu e doar despre frigider sau doar despre mâncare. E și despre felul în care familia și alegerile alimentare ajung, uneori, să fie legate mai profund decât ne dăm seama.
Și e și despre faptul că, atunci când mă întorc acasă, nu mă întorc doar într-un loc. Mă întorc și într-un mediu familiar, într-o atmosferă, într-un fel de a trăi masa, într-un set de obiceiuri pe care le-am învățat cu mult timp înainte să încep să le analizez.
Uneori nu mănânc pentru că îmi este foame. Uneori mănânc pentru că am ajuns acasă.
Pentru că, oriunde aș merge, mâncarea mamei mele rămâne acolo, în suflet. Mai ales că, ani de zile, în perioada în care lucram la Craiova, îmi gătea și îmi trimitea cu autobuzul, în fiecare luni dimineața, mâncare gătită pentru o săptămână.
Ce am învățat acasă despre mâncare
Pentru mine, legătura dintre familia și alegerile alimentare a început să se formeze cu mult înainte să o pot înțelege conștient.
În copilăria mea, înainte de Revoluția din 1989, nu pot spune că am dus lipsă de mâncare. Nu am avut sentimentul acela că nu avem ce pune pe masă. Dar opțiunile erau mai puține. Era perioada comunismului, în care multe alimente se găseau greu, iar diversitatea nu era cea de astăzi.
În casă era, de obicei, mâncare gătită. Carnea venea adesea din gospodărie, din porcul crescut acasă și sacrificat în perioada Crăciunului. Dulciurile nu erau ceva prezent tot timpul. Erau mai rare, mai speciale. Îmi amintesc de eclerul care se găsea la cofetăria de pe strada din satul meu. Îmi amintesc de dulciuri simple, de vremuri în care prăjitura nu era ceva banal.
Dar cele mai frumoase amintiri legate de dulciuri le am de la tanti Vali, una dintre mătușile mele. Ea avea aproape mereu prăjituri de casă. Și nu orice fel de prăjituri. Pentru mine, erau delicioase. Fantastice. Și cred că tocmai pentru că erau rare, făcute în casă și legate de oameni, au rămas în mine cu o încărcătură aparte. Cele mai plăcute amintiri despre prăjituri, pentru mine, sunt amintirile despre prăjiturile ei.
De atunci până acum am mâncat multe feluri de prăjituri. Mult mai sofisticate, mult mai diverse. Dar când mă gândesc la dulcele acela cu adevărat memorabil, în mine se aprinde tot amintirea prăjiturilor de casă de atunci.
Aici am început să înțeleg ceva: unele alimente nu poartă doar gust. Poartă oameni, locuri, perioade, emoții. Poartă familiaritate.
„Mănâncă tot din farfurie”
Un alt lucru pe care l-am învățat în copilărie a fost că mâncarea nu se aruncă.
Trebuia să mănânc tot din farfurie. Mi se spunea că alții nu au ce mânca și eu refuz mâncarea. Că este păcat să arunci. Că mâncarea este, cumva, de la Dumnezeu și nu se cade să o risipești.
Nu spun asta ca o acuzație. Înțeleg de unde veneau aceste mesaje. Veneau dintr-o lume în care mâncarea avea valoare mare, în care lipsa era reală sau foarte aproape, în care a avea ce pune pe masă era o formă de siguranță și demnitate.
Dar, în același timp, observ ceva la mine și astăzi: chiar și acum, la 48 de ani, dacă am mâncare în farfurie și sunt deja sătul, îmi este greu să mă opresc înainte să termin tot. Parcă nu mănânc doar în funcție de sațietate. Mănânc și în funcție de regula veche: „nu se lasă în farfurie”.
Asta nu mai este doar foame. Este un automatism.
Și aici cred că mulți oameni se pot regăsi. Nu neapărat în exact aceeași poveste, dar în mecanism. În felul în care o regulă învățată devreme ajunge să trăiască în noi mult timp după ce contextul s-a schimbat.
Cercetările despre comportamentul alimentar arată că părinții și mediul familial au o influență importantă asupra felului în care copiii învață să mănânce, asupra preferințelor alimentare și asupra obiceiurilor care pot continua mai târziu în viață. Nu este vorba despre vină, ci despre învățare, modelare și mediu. [1][2]
Masa plină ca semn de belșug
După Revoluție, lucrurile s-au schimbat. Eu aveam 12 ani. Alimentele au început să se găsească mai ușor, opțiunile s-au diversificat, iar mesele au devenit treptat mai bogate.
În multe familii românești, masa plină a devenit și semn de belșug. De prosperitate. De reușită. De „avem ce pune pe masă”. Și nu spun asta cu judecată. Dimpotrivă, o înțeleg. După perioade în care oamenii nu au avut acces la multe lucruri, este firesc ca abundența să fie trăită ca bucurie.
În cultura noastră, mâncarea nu este doar hrană. Este primire. Este sărbătoare. Este „hai la masă”. Este „am făcut ceva bun”. Este „mănâncă, să te simți bine”. Este uneori felul prin care oamenii își arată grija, chiar dacă nu folosesc multe cuvinte. [3][4]
Aici am început să văd cât de subtil se leagă familia și alegerile alimentare: nu prin obligație directă, ci prin atmosferă, tradiție, belșug și familiaritate.
Doar că, pentru mine, aici apare tensiunea. Pentru că dorința mea de a-mi menține greutatea, de a avea un stil de viață sănătos și de a fi atent la ce mănânc se întâlnește cu un mediu în care mâncarea bogată, gustoasă, grasă și multă are o valoare emoțională foarte mare.
Nu este bine sau rău în sine. Este doar o diferență de obiectiv.
Pentru cineva, masa plină poate însemna iubire, bucurie, tradiție și prosperitate. Pentru mine, în anumite momente, aceeași masă plină poate deveni un test greu de dus.
Când acasă înseamnă și tentație
Astăzi, când ajung acasă, găsesc întotdeauna ceva de mâncare. Iar de sărbători, cu atât mai mult. Mama gătește multe feluri. Multe sunt delicioase. Foarte delicioase. Și aproape tot timpul există și ceva dulce în casă: foietaj, negresă, cornulețe, plăcintă cu iaurt, plăcintă cu mere, eclere sau alte prăjituri.
Nu mai insistă direct să mănânc. Am avut discuții pe tema asta și știe că încerc să fiu atent. Dar mâncarea apare pe masă într-un fel în care devine foarte greu de ignorat. Nu din răutate. Nu ca să mă saboteze. Cred că, pentru ea, ca pentru mulți oameni crescuți într-o cultură în care masa bogată înseamnă grijă și belșug, a pune multe feluri pe masă este un fel de a spune: „am grijă de voi”.
Doar că eu, fiind un om căruia îi place mâncarea, simt altfel această abundență.
Salata de vinete, salata de boeuf, sarmalele, carnea la garniță, șunca, mâncărurile grase, gustul intens — toate acestea mă activează. Nu doar prin foame, ci prin plăcere, familiaritate și amintire.
Uneori este suficient să gust. Papilele gustative se aprind, creierul recunoaște plăcerea, iar frâna pe care o țin activă în alte contexte devine mult mai slabă. Și atunci îmi este mult mai greu să mă opresc.
Când refuzul mâncării pare refuzul iubirii
Uneori, mai este ceva acolo, pe lângă poftă, gust și familiaritate: jena de a refuza.
Mi s-a întâmplat de multe ori să simt că, dacă nu mănânc din ce a pregătit mama, nu refuz doar un aliment. Parcă refuz munca ei. Grija ei. Timpul petrecut în bucătărie. Felul ei de a spune, prin mâncare: „m-am pregătit pentru voi”.
Și atunci alegerea nu mai este simplă. Nu mai este doar: „mi-e foame sau nu mi-e foame?”. Devine și: „oare se supără?”, „oare o rănesc?”, „oare pare că nu apreciez?”. Uneori, a mânca devine și o formă de respect. O formă de a nu dezamăgi. O formă de a păstra armonia.
Nu spun asta ca să transform mâncarea într-o problemă sau familia într-un vinovat. Din contră. Cred că în multe familii românești mâncarea este una dintre cele mai puternice forme de grijă. Oamenii nu spun întotdeauna direct „mi-a fost dor de tine” sau „mă bucur că ai venit”, dar pun masa, gătesc, scot tot ce au mai bun și se uită să vadă dacă ai gustat.
Doar că, pentru cineva care încearcă să-și mențină greutatea sau să-și schimbe relația cu mâncarea, această formă de grijă poate deveni greu de gestionat. Pentru că nu mai refuzi doar o porție. Refuzi un gest. Refuzi o intenție bună. Refuzi o tradiție. Sau cel puțin așa se simte în interior.
Și aici cred că avem nevoie de multă finețe. Nu să judecăm. Nu să ne certăm familia. Nu să transformăm masa într-un conflict. Ci să învățăm să recunoaștem ce se întâmplă: uneori mâncăm și din respect, și din jenă, și din dorința de a nu răni, nu doar din foame.
Aceasta este una dintre cele mai delicate forme prin care familia ne influențează alegerile alimentare. [5][6]
Când nu aleg doar mâncarea, ci familiaritatea
Aici cred că este o idee foarte importantă: când ajung acasă, nu aleg doar alimente. Aleg, de multe ori fără să-mi dau seama, o stare familiară.
Aleg gusturi cunoscute. Aleg atmosfera de sărbătoare. Aleg senzația de „suntem împreună”. Aleg amintiri. Aleg un fel de întoarcere într-un spațiu în care mâncarea a însemnat mereu mai mult decât nutriție.
De aceea, uneori, principiile mele actuale — ce știu despre sănătate, echilibru, greutate, energie — se întâlnesc cu un program emoțional mai vechi. Și programul vechi este puternic. Nu pentru că este „greșit”, ci pentru că este familiar.
Cred că mulți oameni simt asta când se întorc acasă. Sau când vin sărbătorile. Sau când ajung la mesele de familie. Nu este vorba doar despre ce se pune pe masă. Este vorba despre ce se trezește în noi când vedem masa aceea.
Cercetările despre mâncatul social arată că oamenii tind adesea să mănânce mai mult când mănâncă împreună cu alții, mai ales în contexte familiare, iar comportamentele alimentare pot fi modelate de cei din jur. Asta nu înseamnă că familia este „problema”, ci că mâncarea are și o dimensiune socială, nu doar biologică. [7][8]
Familia care susține schimbarea și familia care nu o înțelege
Un lucru important pe care l-am învățat în procesul meu de slăbire a fost că mediul contează enorm.
Aici am înțeles, poate cel mai clar, că familia și alegerile alimentare nu se întâlnesc doar în copilărie, ci și în felul în care mediul de acasă susține sau îngreunează schimbarea.
Când am început să slăbesc, familia pe care o construisem atunci — soția și fetele mele — m-a susținut. Mama fetelor mele a schimbat alimentația pentru toată familia. A creat un mediu mai potrivit pentru obiceiuri sănătoase. Iar asta m-a ajutat foarte mult.
Nu a fost doar sprijin moral. A fost sprijin practic. Nu trebuia să mă lupt singur, în fiecare zi, cu toate tentațiile puse în fața mea. Mediul din jurul meu lucra cu mine, nu împotriva mea.
În schimb, părinții mei nu au privit la fel această schimbare. Nu a fost aceeași deschidere. Nu neapărat pentru că nu le păsa, ci pentru că veneau dintr-un alt sistem de convingeri despre mâncare, sănătate, plăcere și viață.
Tata, de exemplu, a rămas mai aproape de ideea că mâncarea este una dintre marile bucurii ale vieții. Că o viață avem. Că trebuie să mâncăm ce este bun, ce este gustos, ce ne face plăcere. Și, sincer, pot înțelege această perspectivă. Pentru mulți oameni, mâncarea nu este doar necesitate. Este una dintre formele cele mai simple de bucurie.
Doar că, pentru mine, după ce am ajuns la 126 de kilograme și apoi am slăbit peste 40, relația cu mâncarea nu mai putea rămâne doar în zona plăcerii. A trebuit să învăț să o privesc și prin filtrul sănătății, al greutății, al energiei, al consecințelor.
Și aici apare, din nou, diferența de obiectiv. Pentru unii oameni, mâncarea este libertate și plăcere. Pentru mine, în anumite contexte, dacă nu sunt atent, aceeași plăcere poate deveni pierdere de control, o dată învățată, plăcerea rămâne acolo, pentru totdeauna. Cel puțin, la mine așa s-a întâmplat. Ador să mănânc…
Nu este despre vină. Este despre conștientizare.
Nu scriu toate acestea ca să dau vina pe familie. Nu cred că acesta ar fi un drum bun. Familia mea a trăit în contextul ei, cu valorile ei, cu lipsurile ei, cu bucuriile ei, cu felul ei de a arăta grijă și de a pune mâncarea pe masă.
Scriu despre asta pentru că am înțeles că multe dintre alegerile mele alimentare nu au început în momentul în care am deschis frigiderul. Au început cu mult timp înainte. În copilărie. În reguli. În mese. În sărbători. În dulciuri rare. În prăjituri de casă. În ideea că nu se aruncă mâncarea. În bucuria mesei pline. În familiaritatea gusturilor de acasă.
Și cred că, dacă vrem să schimbăm ceva pe termen lung, avem nevoie să înțelegem nu doar ce mâncăm, ci și de unde vine felul nostru de a mânca.
Uneori nu avem de schimbat doar un aliment. Avem de înțeles o amintire.
Uneori nu avem de învins doar o poftă. Avem de recunoscut o familiaritate.
Uneori nu avem de refuzat doar o prăjitură. Avem de înțeles ce înseamnă pentru noi acea prăjitură: copilărie, grijă, sărbătoare, familie, apartenență.
Ce rămâne pentru mine
Pentru mine, lecția nu este că trebuie să fug de mesele de acasă. Nici că trebuie să-mi judec părinții. Nici că trebuie să transform tradițiile românești într-o problemă.
Lecția este că, dacă vreau să-mi mențin greutatea și să am grijă de sănătatea mea, trebuie să fiu conștient că acasă se activează în mine lucruri vechi.
Se activează gusturi, reguli, amintiri. Se activează bucuria mesei pline, dar și copilul care a învățat că trebuie să termine tot. Se activează omul care iubește mâncarea și care, când vede abundență, are nevoie de mai multă atenție.
Se activează și dorința de a nu răni pe cineva care a muncit pentru tine. Se activează respectul. Se activează jena de a refuza. Se activează sentimentul că, dacă nu mănânci, poate pare că nu apreciezi.
Și poate că asta este una dintre cele mai importante idei din toată seria despre factorii care ne influențează alegerile alimentare:
Nu mâncăm niciodată doar cu stomacul. Mâncăm și cu memoria. Cu emoțiile. Cu obiceiurile. Cu oamenii lângă care am crescut. Cu felul în care am fost primiți la masă.
De aceea, pentru mine, tema familia și alegerile alimentare nu este despre vină, ci despre conștientizare.
Surse:
[1] Mahmood și colab. — „Influența comportamentelor și practicilor alimentare ale părinților asupra obiceiurilor alimentare ale copiilor”
[2] Savage, Fisher & Birch — „Influența părinților asupra comportamentului alimentar: de la concepție la adolescență”
[3] Voinea și colab. — „Remodelarea modelului tradițional de consum alimentar în România prin integrarea principiilor unei diete sustenabile”
[4] Dragomir și colab. — „Practici culinare tradiționale românești și semnificația lor istorică și culturală”
[5] Wiggins — „Rezistența la mâncat în timpul unei mese de familie: dimensiunea morală și socială a refuzului alimentar”
[6] Dean — „Etica diferențelor alimentare în familie”
[7] Herman — „Facilitarea socială a mâncatului”
[8] Suwalska și colab. — „Modelarea socială și comportamentul alimentar”
Citește și alte articole din categoria Alimentație și stil de viață